OGLINDA LUI STENDHAL (drama)

Personaje
• Cerşetorul – fost om respectabil, înstărit, ajuns într-o situaţie deplorabilă în urma morţii tragice a soţiei şi a unicului său fiu. Trăieşte o dramă, o decădere ce nu-i permite să-şi realeagă un drum în viaţă.
• Isabela – scriitoare devenită celebră în urma romanelor sale purtătoare de valori etice: altruism, sacrificiu, dragoste.
• Soţul Isabelei – medic psihiatru, persoană inteligentă, manierată şi bine-văzută în societate.
ACTUL ÎNTÂI
(La colţul unei case, un cerşetor cu plete albe, îmbrăcat în haine vechi, rupte şi murdare, dar care au fost cândva de calitate şi valoroase. Are ochii albaştri şi o privire profundă, în care pare că i se oglindesc sentimente adunate în interiorul său de ani de zile. În mâna stângă ţine strâns o mică oglindă.)
Scena I
CERŞETORUL, ISABELA
Cerşetorul: (Spre cer) Unde eşti tu, Dumnezeule? Unde? (Merge încet pe lângă el Isabela, o doamnă decentă, bine îmbrăcată şi care emană respect şi bunăvoinţă. Cerşetorul i se adresează.) Doamnă,vă rog, ajutaţi-mă, da-ţi-mi şi mie ceva că nu am nicio sursă de trai. Doamnă, dumneavoastră, care treceţi atât de des pe lângă mine niciodată nu mi-aţi dat niciun ajutor, cât de mic…
Isabela: (Mirată, cu un sentiment de vinovăţie, de regret) Poftim? Probabil nu v-am observat, ştiţi, sunt o persoană atât de ocupată…
Cerşetorul: În fiecare zi vă văd trecând pe această alee…Vă rog să mă credeţi şi să mă ajutaţi, oricât ar fi de puţin.
Isabela: Bine. Să fie… (Scoate din poşetă o bancnotă valoroasă, pe care i-o da Cerşetorului) Iată!
Cerşetorul: Să vă dea bunul Dumnezeu sănătate…
Isabela: Să ştii că mi-ai atras atenţia şi de acum mă voi uita mereu după dumneata.
(A doua zi, Isabela îi aduce Cerşetorului o pungă cu mâncare şi băutură).
Isabela: Hei, tu, uite am ceva pentru tine! (Curioasă) Dar vreau sa îmi răspunzi la o întrebare, este ceva ce mi-a atras atenţia profund, căci pare că este un lucru nelipsit din mâna dumitale. Porţi mereu cu tine acea oglindă, de parcă ar fi o reflexie a propriei tale personalităţi. Spune-mi, ce vezi de fiecare dată în oglindă?
Cerşetorul: (Neputincios, cu părere de rău) Eh, doamnă dragă, cereţi cam mult, acesta este secretul meu…
Isabela: (Hotărâtă) Bine voi veni într-o zi şi voi rămâne alături de tine pentru a-mi povesti misterul tău.
Cerşetorul: Mă iertaţi doamnă, dar nu este atât de simplu. (Umil) Acest secret e raţiunea mea de-a fi şi n-aş vrea să fiu luat în râs sau neînţeles. Să-mi fie cu iertare, dar nu vă pot destăinui secretul meu.
Isabela: Bine. După ce mă voi sfătui cu soţul meu, te voi lua la mine acasă şi voi încerca să-ţi îndulcesc inima cu mâncare, haine noi şi călduroase şi poate aşa îmi vei mărturisi secretul.
Cerşetorul: O, doamnă cât v-aş mulţumi, dar ceea ce-mi lipseşte mie cu adevarat este o carte.
Isabela: (Extrem de mirată) O carte?
Cerşetorul: Da, căci niciodată nu am mai simţit o nevoie aşa de mare de a citi. De câţiva ani nu am mai avut această ocazie din cauza mizeriei în care mă aflu. Poate că pare absurd, dar toţi banii pe care îi primesc sunt nevoit să-i dau pe mâncare. Şi aşa … tot este prea puţină. Iar în locurile publice oamenii nu vor să mă primească.
Isabela: Dar de ce tocmai o carte este ceea ce îţi doreşti?
Cerşetorul: Poate nu credeţi, dar odată am avut şi eu o viaţă, am avut o familie, am avut pe cine să iubesc. De fapt, odată eram un om respectabil. Dar destinul m-a silit să nu mai fiu aşa, căci nefericirea adusă de un eveniment fatidic m-a făcut să pierd totul. Mi-am pierdut soţia şi copilul într-un accident macabru. De atunci m-am afundat tot mai adânc într-un abis cavernos, simptomatică pentru această decădere fiind tocmai substanţa metafizică ce o port în mine, care îmi transfigurează permanent realitatea, care odată a reprezentat bariera din drumul meu şi m-a făcut să capitulez în faţa vieţii. Să ştiţi că am fost un om învăţat cândva… şi cum hrana sufletului nu se uită…
(Cei doi se privesc îndelung, împărtăşind profunzimea aceluiaşi sentiment).

Scena II
ISABELA, SOŢUL SĂU
(Isabela şi soţul său stau pe canapea la o discuţie. Pe masă, două cafele.)
Isabela: Dragul meu de câteva zile întâlnesc mereu un cerşetor la colţul casei noastre. Deşi la început nu i-am acordat atenţie, acea persoană a reuşit să mă impresioneze.
Soţul Isabelei: Cum aşa? Îţi cunosc sufletul sensibil, dar noi vedem cerşetorii în ziua de azi la tot pasul. Majoritatea sunt oameni mincinoşi, ce refuză să meargă la muncă sau copii trimişi de astfel de părinţi să meargă la cerşit.
(Isabela aduce două gustări, le aşează pe masă, după care priveşte insistent, convingător către soţul său.)
Isabela: Cerşetorul acesta, pe cuvânt, are ceva special. Nu vorbesc de acei ochi albaştri pierduţi printre firele de păr albe şi grizonate şi nici despre privirea mereu meditativă şi profundă, pe care el o dăruieşte oricărui trecător, fără reţineri, de parcă prin acei ochi adânci ar cerşi o urmă de speranţă, de ardoare, de putere pentru a ţine piept vieţii, ci mă refer la o oglindă.
Soţul Isabelei: (Uimit) O oglindă? Şi ce legatură are asta?
Isabela: Este oglinda pe care o ţine permanent în mâna stângă. Am observat acest lucru într-o zi când razele soarelui îşi reflectau spectrul cromatic pe suprafaţa delicată a oglinzii. De atunci am căutat-o permament cu privirea şi de fiecare dată am observat-o negreşit în mâna sa stângă şi, pentru a-mi spune care este secretul său, pentru a-mi destăinui esenţa sufletului său, căci am aflat că este un om citit care, printr-o diversiune a vieţii a ajuns în situaţia de faţă, mi-ar plăcea să-i pregătesc o mâncare caldă, câteva haine curate şi o carte. Te-aş ruga să fii şi tu aici când vine la noi în casă.
Soţul Isabelei: Bine, draga mea! Am încredere în intuiţia ta de scriitoare, precum şi-n valorile tale morale care nu te pot opri, care nu te pot reţine atunci când este vorba de a ajuta o persoană care merită într-adevăr osteneală. (O priveşte tandru).

ACTUL AL DOILEA
(O masă cu pâine şi fructe pe ea. La masă stau aşezaţi Cerşetorul ţinând în mână o carte şi soţul Isabelei).

Scena I
ISABELA, CERŞETORUL
Isabela: (Îi aduce o mare farfurie cu mâncare caldă) Poftim!
(Cerşetorul mănânca fără pauze, fără a vorbi şi cu multă poftă.)
Isabela: Acum, că ai terminat de mâncat, spune-mi, te rog, ce vezi tu in acea oglindă?
Cerşetorul: (Oftează. Meditativ) Văd lumea aşa cum este ea: cu noroiul de pe poteci, cu zugrăveala alterată de trecerea bătrânului timp, cu tencuiala căzută de pe ziduri. Văd chipul oamenilor brăzdat de greutăţile vieţii, văd zâmbete haotice, parşive, care se dezlănţuie prodigios asupra celor din jur, văd o lume ce se învârte vertiginos în faţa nebuniei…. (Cu lacrimi în ochi) Prăpăstiile vieţii m-au cuprins fără a mă putea împotrivi, căci lumea mi-a distrus şi mi-a salvat pe rând suflul spiritual. Oh! Condiţia umană ne-a condamnat să fim ţintuiţi pe veci în judecăţile noastre minimale, atunci când primează valorile materiale, banii. Sufăr căci în această oglindă (se uită trist la oglindă) văd oameni care au uitat să se aprecieze unii pe alţii, să aprecieze faptul că sunt împreună şi asta înainte de a fi prea târziu. Pe lângă toate sinusoidele negative ale vieţii, ne aflăm în posesia celui mai preţios şi mai frumos har, care doar nouă ne este permis – iubirea. (Face o pauză). În adâncul tuturor acestor mistere, vâd înţelepciunea – acea virtute foarte greu de dobândit, dar care odata agonisită, niciodată nu se pierde. Însă ea sălăşluieşte doar în mintea şi în sufletul celor aleşi, căci în posesia înţelepciunii se află doar…
Isabela: (Impresionată adânc) Doar cine? Spune-mi!
Cerşetorul: Doar nebunii şi … filosofii! Visul meu era, de fapt salvarea mea este să devin filosof!
Isabela: Eu sunt convinsă că acest lucru este posibil… Acum cred că ţi-ai revenit şi eşti pregătit să auzi argumentele mele. Am aflat că, atunci când erai un „om respectabil”, după cum ai spus chiar tu, aveai o familie şi o casă, iar acea casă o mai ai şi acum, însă din cauza dramei pe care ai trăit-o, nu te-ai simţit capabil să te întorci acasă. Sunt convinsă că acolo ai şi cărţile necesare pentru a te apuca de studiu şi a-ţi crea un nou drum în viaţa. Iar ceea ce vom face noi mâine, va fi să mergem să aranjăm casa pentru a te muta acolo şi a începe o nouă etapă în viaţa ta!
Cerşetorul: (Nostalgic) Se pare că a venit timpul să ma întorc la casa mea. Off … parcă şi uitasem ca am o casă. (Scoate din buzunar cheile şi, cu reţineri, le pune pe masă). De când nu am mai trecut pe lângă blocul în care am stat atâţia ani…
Isabela: (Surâde) Vom intra în blocul şi în apartamentul în care ai stat chiar mâine!

SCENA II
ISABELA, CERŞETORUL (peste 7 ani)
(Participare la o gală. Cerşetorul îmbrăcat prezentabil, în costum. O masă cu multe cărţi, flori. Fotografi şi un cameraman. Mulţime de spectatori, ce asistă la această lansare de carte. Atmosferă festivă.)
Isabela: Am onoarea să vă prezint un mare om, care a ştiut să înţeleagă sensibilitatea trăirii, care a avut puterea să se ridice de fiecare dată când a căzut şi să o ia de la capăt: Augustin Doinescu!
Cerşetorul: Vă mulţumesc mult pentru cuvintele de laudă, doamna Isabela! Aş dori să spun doar că ramura filosofică în care am devenit eu specialist – filosofia limbajului – îşi are originea într-o experienţă pe care am trăit-o cu şapte ani în urmă, o experienţă ce mi-a demonstrat că pe lumea aceasta încă mai există sentimente precum dragostea, prietenia, solidaritatea şi nu doar ură şi interese murdărite de noroi, aşa cum credeam eu atunci. De aceea doresc să-i dedic scriitoarei Isabela această lucrare filosofică, intitulată „Puterea cuvântului”! Vă mulţumesc! (O îmbrăţişează cu emoţie pe Isabela. Aplauzele spectatorilor de pe scenă.)

Cenuşă de geniu

Existenţa latentă a sinelui fiecărui om se supune unor serii macabre de exorcisme generate de cupiditatea societăţii subjugate de snobismul profilat în creierul oricărei persoane publice promovate în vremurile actuale. Omul de astăzi se află sub auspiciile limitării existenţiale guvernate de ideea de realizare, de împlinire a unei vieţi banale. Un adolescent mediocru îşi trăieşte frenetic zilele ascultând muzică de duzină, comercială, urmând capriciile modei dezvoltate în mod tentacular asupra drumului pe care acesta îl va alege în viaţă, urmând de fapt o serie de prerogative impuse de persoane a căror capacitate de a raţiona în conformitate cu regulile, principiile unei logici simpliste generale, este de-a dreptul evanescentă sau lipseşte cu desăvârşire.
Şi atunci vine El, un El stigmatizat deja de hedonismul lumii urbanizate până la saturaţie, care se pierde iluzoriu în concretul unei vieţi absurde unde haosul domneşte apoteotic, în deplinătatea forţelor sale. Eul său doreşte evadarea pe care o slăveşte exilandu-se în abstractisme filosofice demne de idealismul marilor oameni, al oamenilor de idei. Astfel singurătatea este cea care devine salvatoare, elementul benefic, pentru că pune în balanţă semnificaţia trăirilor sale interioare şi acţiunile sociale proprii omului care alege a se bucura de fiecare clipă fara a culege vreodată roadele timpului trecut ireversibil; iar ceea ce atârnă mai greu pe talerele balanţei destinului este El, prin sensibilitatea trăirilor sale daimonice, pentru că desavârşita continuitate a umanului, a indentităţii personale este dată numai de specificitatea sufletului.
Într-o noapte în care îl bântuie o fantomă a cărei siluetă filiformă este conturată de substanţa cenuşie a lunii ce priveşte de milioane de ani pământul cu o statornicie stoică, fantomă alcatuită meticulos din gândurile sale, El se distinge în peisajul concret al nopţii precum un trecător pe o stradă obosita, ocupată complet de arhitectura medievala a clădirilor. Este strada unde alte dăţi cerşetorii îşi vindeau iluziile din centrul sacru al lumii lor, unde sensul vieţii rămâne etern indescifrabil, iar femeile întreţinute îşi negociau cu precupeţie farmecele pătate de frustrarea insuficienţei, a neputinţei de a-ţi împlini destinul. Este strada pe care sentimentele lui au fost de atâtea ori zdrobite atunci când îl loveau drept în ochi limitarea, prostia, foamea, sărăcia… toate reflecţii ale sufletului său, pentru că el este un om al cenuşii spirituale, acea cenuşă care îl ţine captiv, care îl înlănţuie astfel încât să nu poată renunţa la ea indiferent de stadiu în care se află, indiferent dacă suferă de boală, indiferent dacă efectele naturaliste ale unei privelişti demne de cel mai evoluat roman realist sunt proiectate asupra trupului său. Căci dacă ochii îi orbesc sau sângele i se scurge reducându-i existenţa la un suflu fără viaţă, chiar şi atunci El va fi cel mai convins susţinător al idealismului, al nemuririi sufletului. Şi nu este vorba despre acea nemurire rezultată dintr-un bigotism sedimentat ani la rand în cadrul unei educaţii austere religioase, ci este vorba despre empirica sa credinţă în perpetuarea unei condiţii existenţiale supreme, ce se evidenţiază în sensibilitatea Dumenezeului unor conştiinţe măreţe, care au ce spune, care au ce mărturisi… Acestea sunt conştiinţele marilor oameni, care trăiesc etern atunci când îşi extrag seva vieţii pământene, de muritor, a priori din transcendenţa spiritului, ce rezidă dintr-o viaţă supusă providenţialismului unui suflet curat, un suflet ce înalţă icaric substratul ideii de a fi om – capacitatea de a crea, capacitatea de a da viaţă unor situaţii exceptionale, asimptote metafizice, ce reflectă tocmai specificul oricărei filosofii a spiritului – esenţa actului creator de a fi om, esenţa actului creator de a te numi GENIU…

Inceputuri literare (fragmente de roman)

Ultimii ani s-au dovedit hotărâtori pentru acceptarea definitivă a esenţei mele de artist, ani ce au urmat unei perioade în care sufeream adânc, eram torturat de neliniştea metafizică survenită din incapacitatea şi insuficienţa celor din jurul meu de a-mi înţelege sensibilitatea sau poate veracitatea şi standardul mult prea înalt al trăirilor mele intime. Viaţa mi se închisese, iar sufletul îmi era exilat în singurătate atunci când suferinţa îmi conducea dictatorial lumea, o lume în care de fapt nu mai aveam pe nimeni… nu mai aveam prieteni, nu mai aveam familie, nu mai aveam o dragoste pentru care să trăiesc, nu mai aveam niciun dumnezeu şi, cel mai grav, nu mă mai găseam nici pe mine însumi.
……………………………………………………………………………………………………….
Când am aflat ce urma să mi se întâmple ca urmare a faptului că am consumat o doza destul de mare de whiskey în cadrul orelor dintr-o zi de curs, iar după aceea, având imperioasa nevoie de a continua cu atitudinea mea de negare a vieţii până cand m-aş fi apropiat de moarte, am încercat să sustrag din poşeta unei colege suma de 500 de lei (aceasta adunase în ziua anterioară bani pentru culegerile comandate de clasa noastră), am ajuns la şcoala de corecţie. Acolo era lumea indivizilor revoltaţi, care se supun imixtiunilor unei vieţi agresive, ale unei vieţi pe care o reneagă din răsputeri, o viaţă pe care vor să o mintă, să o parvină, o viaţă pe care vor de fapt să o depăşească tocmai pentru că au avut ghinionul de a fi învăţaţi de mici că aceasta este viaţa ce nu merită traită. De fapt, ei erau la fel de mizantropi ca şi mine….
Tot ceea ce îmi doream era să mor, iar cenuşa acelor zile, cenuşa trupului meu, să pluteasca etern pe apele oceanelor lumii.
…………………………………………………………………………………………….
A fost pentru prima dată când literalmente m-am gândit, cu o seriozitate tipică pentru cei mai înrădăcinaţi adepţi ai stoicismului coroborat cu un soi de existenţialism ateu, la sinucidere. Este foarte posibil ca acesta să fie de fapt rezultatul reflexelor mele de romantic nefericit, de poet delirant şi fără bani în buzunar, care de când împinise 16 ani se balansa mergând pe contrasens, ca efect promiscu al reverberaţiilor unei dulci otravi pe care o consumam cu regularitate de câteva luni încoace, şi anume alcoolul, salvarea şi condamnarea mea… Eul meu adevărat îşi trăia viaţa euforica în lumea transcedentală.
Închis în această şcoală de corecţie pe care noi, copiii, o numeam cu un sentiment de patetism perfid „închisoare pentru animale”, am putut medita profund asupra celor întâmplate, a motivului pentru care am ajuns aici, a faptul că întreaga mea nefericire a survenit din moartea mamei şi mai târziu din convingerea asiduă ca viaţa nu merită trăită decat rătăcind orbeşte pe cărările ei, distrându-te sau nenorocindu-te, dar că de fapt nu are niciun rost…. Eram atras într-un vortex din care, find înlânţuit ireversibil moralmenete în spectrul sepulcral al morţii ce plutea în stare latentă asupra vieţii mele, nu mă puteam elibera, nu puteam evada. Caricatural vorbind, eram un avatar al deriziunii umane.
…………………………………………………………………………………………………..
Într-o noapte am avut un vis profund, venit de pe un tărâm al zilelor cu soare, unde adierea unor vremuri mai bune se resimţea ca o mangâiere a mâinii mele de copil pe obrazul trandafiriul al celei pe care întotdeauna am iubit-o, cea care mi-a dat viaţă. Un soare mai puţin egoist decât alte dăţi trimitea o parte din razele sale către trupul meu astenic, de adolescent extaziat. Stăteam întins cu faţa către cer şi ochii închişi căci nu-mi puteam dezlipi ploapele amorţite de trecerea vremurilor, de lumea pe care o ţineam ascunsă de foarte mult timp in interiorul meu. Era o reverie a nopţilor cu luna plină, o baie caldă în razele soarelui dătător de viaţă, un nou început. Şi în acea reîncarnare peremptorie, la care luam parte fără a crede ca m-aş putea sătura vreodata de acel mod contemplativ de fiinţare, un mod oniric, utopic, al unei existenţe împlinite, am deschis ochii. Dar la obârşia unei dimineţi ploioase nu am vazut cerul atotcuprinzător, ci doar tencuiala cenuşie a tavanului centrului de corecţie în care mă aflam ţintuit.
Astfel, mi s-a prefăgurat în suflet imboldul cvasipractic de a deveni un om liber, care să poate în fiecare dimineaţă să priveasca soarele, iar noaptea să admire cu nesaţ stelele de pe bolta cerului infinit. TRĂIAM SENTIMENTUL INEXORABIL AL VOINŢEI DE LIBERTATE… Poate că acum, avand în vedere profilul psihologic pe care am izbutit să-l creez în ochii tăi, cititorule!, este iminentă o evadare a mea dintre acele ziduri care imi limitau liberatea. Dar maturizarea vremelnica abia atunci a ieşit la iveala când, împăcat cu mine însumi, m-am cuminţit definitiv, mi-am demonstrat, accentuându-mi stima de sine, faptul că temperamentul sangvinic, hotărât şi putenic era şi el o parte a personalităţii mele complicate. Astfel, când peste două saptămani am fost eliberat din şcoala de corecţie, am trăit primele zile în care m-am simţit pentru lipsit de constrângeri, stăpân pe propriul destin şi mi-am regăsit libertatea.
În acele momente am avut o revelaţie existenţiala: atunci… am decis să devin scriitor.

Reflecţii juvenile

13:13! Acesta este ceasul ezoterismului dezlănţuit al vieţilor comune specifice unor oameni delirant de plictisitori … asa ca to’i colegii mei de clasă. Poate că faptul ca sunt un „tip” ciudat, care se sustrage dogmelor mulţimilor de liceeni, mă face să devin dispreţuitor faţă de cei din jurul meu. Nu-mi plac oamenii. Îmi plac doar caracterele, adică acei oameni care au ceva de zis. Ei cred că sunt un adolescent izolat într-un solipsism hipnotic, a cărui înfăţişare genereaza repulsie. Tocmai din cauza asta sunt un bărbat ce trăieşte 20 de ore din 24 cu stiloul in mana, ce are ca modele pe Eliade si Cioran, un diletant ce-şi păstrează visele în foi risipite prin mansarda nopţilor sale de vara…
[...]
Îmi amintesc chipul trist al mamei. Ea este cea care mi-a protejat permanent paşii de mic copil, dar şi cea care a încercat să-mi insufle ineluctabil iubirea faţă de providenţă. Dar eu… un adolescent răzvrătit, ce se opunea până de curând în mod categoric valorilor morale şi oricărei etici deontologice, considerând că trăim într-o mocirlă instinctuală, a vicistudinilor, unde oamenii politici îşi urmăresc doar propriile interese, judecatorii sunt corupti, iar medicii devin asasini, i-am zis mamei să nu mai slăvească în zadar un Dumnezeu al morţii, al demagogiei, al durerii… La dracu cu toate normele unei vieţi în care pentru a supravieţui trebuie să parvii, să-ţi pierzi inocenţa, să renunţi la principii. Noi, oamenii, suntem cenuşă şi umbră. Contingenţa “seismică” a trăirilor mele a fost zdruncinată de neadevăr. Sau poate că totul decurge din sângerarea mea necontenită, ca urmare a unei întristări profunde.
da nopţilor sale de vară…
Şi totuşi acum, după ce am depăşit acea perioadă înnorată a vieţii mele, mi-am dat seama că nu e vorba de o moralitate insuflată, de o teorie a valorilor sau de Dumnezeul care ne este predat în cadrul orelor de religie. Este vorba despre un fideism autentic, despre o scară de valori impusă de conştiinţa mea, căci orice faptă cu care păcătuiesc se va răsfrânge asupra mea precum un bumerang. Eu sunt propriul meu JUDECĂTOR, eu sunt propriul meu CĂLĂU!
[...]
Adevărul este ceea ce este şi nu este ceea ce nu este. Jocul căutarii a fost stârnit haotic de imboldul interior de a-mi ordona viaţa în conformitate cu dezideratul unei lumi sociale sistematizate pedant. Am nevoie de un mijloc util de evadare.
În numerologie îmi poate sta scris traseul paşilor mei pe cărările vieţii. Domnilor, numărul este o hieroglifa necesitantă ce comandă microcosmosului de la un nivel superior. De asta îmi place mie ora 3 noaptea; este o ora mistică… asa ca personalitatea mea de om supus idealurilor haotice de artist. Că mare dreptate avea Shakespeare cand spunea: “Deşertăciune grea, voioasă jale! Haos diform de forme ideale”…

Sensul existenţei

Destinul ne poartă pe culmi nebănuite sau în abisuri incomensurabile, de cele mai multe ori fără a ne putea controla traseul. Nutrim sclipiri mesianice, dar este in zadar… Vortexul indestructibil al cursului sinusoidal al vieţii imprimă grotescul în circumvoluţiunile omului actual. Acesta survine din fuga iraţională pe străzile aride ale lumii contemporane, prin aeroporturile dizolvate în cosmopolitism şi gările scindate în plecări şi sosiri ale concupiscenţei.
Sensul vieţilor flagelate de digitalizarea epocii noastre este într-adevăr o sinusoidă. Omul, în cursul istoriei, şi-a dezvoltat aptitudinile în faţa zeilor, s-a coborât sau s-a înălţat icaric într-o lume patriarhală, mitică. Pe vremea întrebărilor precoce faţă de natura elementelor obişnuite, furtunile cerului erau considerate pedepse originare de la zei. În acele vremuri, filosofii şi-au deschis ochii minţii spre ştiinţă şi ontologie. A fost definit Sisif, omul absurd, ce urcă neobosit bolovanul pe stâncă, iar acesta cade vertiginos, determinându-l pe om să-şi considere absurd cursul destinului. Sisif este omul etern, a cărui etate este infinită, căci se află în fiecare dintre noi.
Au urmat vremurile întunecate, apoi epoca modernă, când principiile aveau valoare elitistă, iar onoarea nu era numai o prejudecată. Ecourile acelor vremuri târzii victoriene se refulează în subconştientul traseului uman căci omul, supusul destinului, îşi înalţă continuu bolovanul, fără a putea ajunge, vreodată, la exhaustivitate. Cupiditatea zilelor mileniului al III-lea se anunţă covârşitoare. Sensul existenţei nu mai este conturat de paralele, drepte a căror întâlnire este imposibilă. Nimic nu mai este imposibil acum. Ultimele teorii ale fizicienilor ne arată că universul nu mai este considerat infinit, ci că este, de fapt, circular, că telepatia se poate realiza, că trăim în universuri paralele şi chiar acum, într-un alt univers se reiterează la infinit fiecare dintre noi. Ubicuitatea, infinitatea nu caracterizează în mod direct universul, ci există o infinitate de universuri. Cele trei dimensiuni pe care le cunoaştem sunt perimate, desuete. Acestora li se adaugă timpul şi spaţiul: spaţiul se contractă, timpul se dilată. Trăim în veacul relativismului fortuit, al tehnicităţii tentacular dezvoltate.
Sensul existenţei subzistă în perioada contemporană prin sinele-atman – sufletul lumii. Oamenii se târăsc iluzoriu într-o spirală cibernetică polarizată în progres şi subjugare. Atunci când păsările, virtuoase ale muzicii, cântă infinitul, tocmai non-sensul filosofiei, înţelegem că spiritul uman nu se mai află în lume, ci se află mai presus de ea. Salvarea noastră constă în acest spirit ce se strecoară printre cipurile aparatelor performante, invocându-l pe Apollo, zeul artei, pentru a ne consuma orele cu pigmentul emancipării sufletului.
Polimorfismul umanităţii oscilează între fiinţă şi devenire. Sensul existenţei se curbează depăşind abscisa şi regresând pe axa valorilor negative – în nefiinţă. Se creează atunci un necrolog al tuturor judecăţilor escatologice pe care le-am desfăşurat pe parcursul existenţei, întrebându-ne unde se continuă misterul vieţii. Cosmogonia surclasează omul, dictându-i soarta în concordanţă cu variabilele inscripţionate pe bolta grafică a trăirilor sale. Grafomania histogramelor descifrează sensul umanităţii atunci când putem pricepe că numărul este o hieroglifă ce comandă microcosmosului de la un nivel superior.
Omul contemporan este un avatar al derizoriului axei existenţei, iar capacitatea de a decide nu poate opri bătăile pendulei. Matricele universului sunt mult prea cifrate pentru a putea extrage soluţia. Epopeea fiecărui suflet este filtrată în final de focul purificator ce survine din coliziunea sacrului cu profanul.
Actantul anilor 2000 este un Sisif ce împinge un bolovan metamorfozat, mai mare sau mai mic, după caz şi care mai poartă pe propriii umeri povara materialismului lumii în care ne desfăşurăm activitatea zilnică.
Scepticismul schopenhauerian anunţă imortalizarea suflului spiritual pentru cei care au puterea de a vedea, de a extrage seva din nimbul adevărului. Aceştia sunt adevăraţii oameni ce se conduc uneori mizantropic, într-o lume a ideilor, neoplatonistă. În final, raţiunea augmentează absurdul îndreptând, pentru cei aleşi, sensul vieţii către verticalitatea mistică a spiritului.

Chipul din umbra măştii

O lume marcată de nihilism transcendental mă agresează de fiecare dată când închid ochii, iar apoi mi se relevă, la lumina zilei, o mască. Atunci mă trezesc rătăcind pe tărâmul iluziilor şi cânt oamenii părând că-i văd deşi privesc difuz prin ei.
Toţi suntem oameni ce purtăm măşti şi ne avântăm în mădularele vieţii comune, o viaţă strecurată paradoxal prin timpanele impermeabile ale raţiunii. Suntem creiere metamorfozate, ce exercită veleităţi puternice, tinzând spre vârful piramidei ideologiei spirituale. Însă acest vârf ne este imposibil de atins pentru că suntem pedepsiţi de divinitate să purtăm povara naturilor catilinare cu care am fost înzestraţi. Suntem exponate ale maniheismului, suntem buni şi răi deopotrivă… Ne profilăm în yng-yangul sufletului, de unde extragem seva incitantă a plăcerii, neconştientizând că ne dezvoltăm pe solul luxurii şi al turpitudinii.
Şi eu … unde sunt eu? Există câte un “eu” în fiecare om ce păşeşte pe străzile sub forma reţelei de păianjen, cu ferestre gotice, iar acest „alter ego” are propriul mod de a vedea lumea; de fapt lumea este rodul percepţiilor fiecăruia. Astfel, în logica raţiunii mele inverse, imprim pe hârtie reflexii ale personalităţii, însă reflexii mutilate de globalizare, de masca pe care o port în societate, de oligarhia acestei societăţi, de noi, amfitrionii lumii pe care o conducem … în bine … sau în rău.
Îmi doresc să evadez din acest pesimism cangrenos, fără a mă mai simţi stigmatizată de faptul că trăiesc o viaţă banală. Volumul vieţii este la debut, iar în miezul acestui volum, adică în noi, se află, prin excelenţă, acele puteri nebănuite de a scrie, de a mărturisi, de a afla, „fiindcă trăim întru mister şi pentru revelare”. Căci suntem îngeri cu o singură aripă şi doar împreună putem zbura.

JURNALUL UNEI DILETANTE

22 august 2008, Tulcea
Azi mi-am dat seama că sunt obsedată de suflet. Ştiam de fapt asta de mult, dar refuzam să recunosc… Mă ascund dupa paravanul realităţii actuale, a aparenţei mele din societate – trebuie să fiu raţională, dură, să mă pot impune în cercul social în care mă învârt!
Am observat că de câte ori mă aflu în faţa paginilor jurnalului, în ultimele luni, nu sunt capabilă să descriu altceva decât stări interioare, restul mi se pare insignifiant, poate doar dacă ar determina o urmă adâncă în fiinţa mea lăuntrică ar obţine o umbră de interes. Dimineaţă, un amic mi-a zis să renunţ la a mă încrede în suflet şi să încetez, să nu îl mai slăvesc că în fapt nici nu există – este doar o născocire a celor instabili social. Amicul, un anonim pentru mine, nu merită să îi dau numele; de fapt nu merită nimc în ochii mei din moment ce contestă existenţa sufletului! Straşnică perdeaua de pe ochii sufletului său!…

23 august 2008, Tulcea
Dată funestă pentru sufletul meu, ca de altfel ultimele luni, poate chiar ultimii ani ai existenţei mele culpabile prin curiozitate acută. Mărşăluind obscur prin labirintul circumvoluţiunilor creierului şi oscilând între acest labirint şi capacitatea creatoare a sufletului, sunt aruncată în abisul societăţii de astăzi. Mă simt neputincioasă din cauza ultimelor discuţii fulgerătoare cu tata. Poate că nu ştiu ce e cu societatea asta atât de extrovertită, de mă balansez solitară pe firul vieţii! Tata mi-a zis autoritar că e absolut necesar să mă decid ce voi face cu viitorul meu. Veşnicele probleme inodore şi insipide pentru raţiunea mea inversă! Mi-a frânt elanul şi mi-a ciobit speranţele! Urăsc determinarea insensibilă asupra gândurilor mele; mă face să reflectez la promiscuitatea acestor timpuri şi la lipsa de armonie a relaţiilor interumane.
E atât de radical pentru mine actul distrugerii simfoniei naturii – dezlipirea aripilor unui fluture sau smulgerea, inopinant crudă, a petalelor unei flori. În timpul discuţiei mi-a revenit strident pe retină imaginea unui copil cu ochii negri ce strivea cu o piatră un şobolan mort… TRIVIAL! Îl văzusem când eram mică; mi-a scârbit fiinţa mizeria morală înfiripată în ochii aceia mari, mai negri decât cărbunele… Unde era copilăria?… Parcă ar fi smuls-o ciorile din mâinile murdare ale băiatului ce strivea animalul.
Tata mi-a spus că rânduielile lumii sunt cenuşă şi scrum şi nu au ce căuta în ochii mari ai inocenţei mele!

26 august 2008, Tulcea
Când stau acum pe pat şi scriu cu laptop-ul în braţe, mă atrage luna mare şi palidă din noapte… Luna se cufundă în oceanul sentimentelor mele! Cât aş vrea să fugim împreuna sub cerul negru – mortuar, prin toţi porii să-mi pătrunda fiorii frigului, dar să mă înfierbânte privirea umedă din ochii lui albaştri. E prea sensibil pentru mine şi totuşi îl iubesc. De fapt chiar de el am nevoie acum, în valurile existenţei profane exacerbată palpabil în toate verile de mirosul încins, degajat de betonul din blocurile ce gem la tot pasul.
Cred că totuşi sunt mai mult coordonată de suflet decât de raţiune. Uneori mi se pare că am o dualitate în mine, între ale cărei elemente mă zbat: un prim element este ipostaza mea sobră, pe care o afişez în faţa celor pe care îi întâlnesc zilnic, scutul personalitaţii mele! Al doilea element, cel esenţial pentru sufletul meu este condiţia idilică, de artist… Oh, Doamne, cât mi-a placut… Reminescenţa atâtor rânduri citite îmi strigă înăbuşit în minte – îmi amintesc de Camil Petrescu şi Mihai Eminescu că au ales să scrie literatura şi au admirat mai presus de orice filosofia!
Să fii filosof… Să creezi un sistem filosofic care să revoluţioneze gândirea lumii… Să depăşeşti limitele intelectului, tot crescând capacitatea de a gândi, având un singur scop – eliberarea sufletului… Da! Filosofia este supremul raţiunii şi zborul sufletului; rolul ei este de a-ţi educa sufletul!
Replica, scrisă cu ceara arsă a amintirii, pe care mi-a dat-o profesorul de Ştiinţe socio-umane anul trecut, în a IX-a, nu o să o uit niciodată! Vorbeam entuziasmată de filosofie, spunând cât mi-aş dori să creez ceva idei filosofice, noi întrebări şi noi răspunsuri… Cu preţul spulberării visurilor mele m-a ambiţionat, când mi-a zis: «Dar tu nu ştii că nu a existat nicio femeie filosof ?»… Tăcere! N-am putut să dau replica. Eu, cea care sunt
neînvinsă în arta disputei şi aş polemiza fără oprire în ceasurile unei nopţi ploioase de toamnă… Dar nu mai vreau să mă gândesc la asta! În final, ar fi tragic pentru mine…

27 august 2008, Tulcea
Ah! Mă urmăreşte feelingul ăsta negativist, înfiorător şi oricât aş vrea nu pot să scap… În fond care e adevăratul izvor al temerilor mele: să nu dezamăgesc familia, să nu mă dezamăgesc pe mine?… Prostii! Aici nu e vorba despre o dezamăgire; ar fi prea simplu! E vorba despre rostul fiinţei mele ca trup şi suflet, mai bine zis ca minte şi suflet, în viaţa aceasta, căci mă întreb dacă am doar una?! Oricum viaţa asta e cum sigur nu vor mai fi altele. Oscilez între minciună şi adevăr parţial. Nu mai îmi sunt stabile raţionamentele logice; mi-e frică să nu generez un sofism, ştirbind logica raţiunii – în viitor, ar fi fatal! La naiba cu tot! M-am săturat de nimicurile astea…
CERULE! Am un mozaic de sentimente – stări fulgerătoare şi imagini fugare – ce îmi invadează mintea. Astăzi i-am promis colegului meu că îl voi ajuta iar să-şi scrie eseul, de data la psihologie, pentru mărirea mediei. Nu merita! Nu ştiu de ce am facut-o. Nu sunt raţională sau aşa trebuie să fie? Nu ştiu ce este starea afectivă… Nu cred că toate sentimentele noastre sunt determinate de creier sau că bucuria este secretată de o anumită valvă, adrenalină sau mai ştiu eu ce!… Nu am încredere în psihologie. E relativă această ştiinţă (la
începuturile dezvoltării psihologiei chiar a fost contestat statutul de ştiinţă al acesteia!), dar în fond ce nu e relativ pe lumea asta? Nu mai cred în nimic! Însăşi existenţa mea e relativă căci nimic nu e sigur în viaţă… poate doar moartea!

28 august 2008, pe malul unui lac
’’Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit,
Să aflu despre lume demult am desluşit,
Dar stelele mă mustră, tăcut, din patru zări:
«N-ai dezlegat niciuna din marile-ntrebări!»’’
(Omar Kayyam – “Rubayate”)
Esenţa existenţei mele, filosofice prin interiorizarea, polarizarea şi scepticismul trăirilor…

29 august 2008, Tulcea
Ceasul îmi indică 17:17. Mă aflu la sala de lectură a bibliotecii de 30 de minute. În acest interval restrâns am auzit de sute de ori foşnetul filei de ziar. Mă calcă pe nervi şi musca ce bâzaie arogantă şi perseverentă în jurul neonului. Mă ustură ochii. Sunt deprimată. De ce? De sărăcia şi mizeria lumii de astăzi, de copiii născuţi în inconştienţă şi crescuţi în analfabetizare. Mă chinuie imaginea funebră a României şi mă chinuie şi mai insistent faptul că toţi susţin că asta-i chinuie şi pe ei…
Foşnetul ziarului – din nou – încă o filă întoarsă… şi încă una! Este o copilă cu părul vopsit blond şi rădăcinile şatene saturate de suferinţa murdară a vieţii. Poartă o geacă decolorată şi mult prea mare pentru ea. Citeşte neoprită în şoaptă. Devine stresant.
Mama obişnuia să mă-ntrebe ironic: “Da’ ce-i prinţesă, crezi că trăieşti la Paris?“. Mă acuza că aş cere de la oameni prea mult, că am pretenţii exagerate. Din nou foşneşte. Ah! Să aibă mama dreptate şi să fie vorba despre dorinţa mea aristocratică de a trăi într-o societate sistematizată prin forme evolutive şi relaţionări excesiv de civilizate? Of! Şi iar foşneşte! Deja îmi sunt atât de excitaţi nervii încât mă gândesc serios să o avertizez să înceteze, dar iar pulsează glorios inima în mine şi renunţ! Nu trebuie să fac asta căci m-aş transforma într-o spărgătoare de vise. Cel mai bun şi cel mai important lucru din toată povestea asta e că citeşte un ziar (totuşi citeşte!) şi nu trebuie sub nicio formă să o descurajez, ea fiind probabil dornică în reducţia ei de a progresa… Dar cine sunt eu să judec? Sunt aşa de arogantă. Dar de ce, Doamne, să existe oameni în situaţii similare caracterizate de lipsa subzistenţei traiului decent?
Poetul tulcean (fără identitate pentru mine, însă inconfundabil prin ochii săi albaştri), în urmă cu aproximativ 30 de secunde a trecut pe lângă mine, cu un teanc de ziare în braţe şi m-a privit curios pe deasupra ochelarilor. Avea o expresie foarte senină pe faţa sa căruntă. Pentru o clipă ne-am întâlnit privirile, apoi am lăsat capul în jos şi am plecat…

30 august 2008, la sat
Mă dor ochii. Lumina slabă a neonului mă oboseşte. Aş vrea să dorm, dar mâna nu renunţă totuşi la creaţie. Aş putea vreodată sa ajung a deţine propria-mi ARS POETICA? Of, latina asta… Am nevoie de poeta-
artifex! Să fie doar o iluzie elanul acesta creator, pe care îl simt prezent în mine? Ochii lui Goethe de pe peretele din stânga mă privesc necruţător, dar persuasiv, parcă mă invită în ezoterica lume a creaţiei. Parcă mă cheamă să fiu una de-a lor. Sau poate sunt orbită de dorinţa adânc sădită în inimă şi în gând de a scrie?…
“Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate./ Ce e rau şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate./ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece,/ De te-ndeamnă, de te cheamă/ Tu rămâi la toate rece…”

Inima iluzorie

Din unde de-alchimie pură
Creez funde de făptură:
Ochii mei plini de speranţă
Te-mbată-n dulcea rezonanţă.

Şi ca din fum des de ţigară,
Tu apari din stropi de ceară,
Iluzia mea eşti deşartă,
De ce te conturezi în artă?

Pictură în potir de sânge,
Sufli viaţă – moartea plânge.
Te unduieşti în chip regesc
Prin ochii-mi vezi amor ceresc…

OCHIUL ORB

Din sicriul morţii eu ochiu’ mi-l înalţ
Şi mă îneac-adânc noroiul de pe braţ.
Când sufletu-mi virgin prin colbul gri se zbate
Amărăciunea şoaptei îmi dă suflări deşarte.

În nori numai durere, sânge şi nămol.
M-arunc printre acestea şi cad uitat în gol…
Mă mistui în tăcerea scârţâietoare-n noapte,
Urmele-mi se duc spre-un demon de departe.

Potopul de orbire ochii mi-i inunda
Şi axa cerului îmi pare vag mai scundă;
Azi, rătăcind orbeşte un cerşetor pe-alee
Se-ndreaptă fără viaţă în anthem’-atee.

Valurile enigmatice ale Dunării (vin de la Tulcea…)

“Roata izbeşte puternic în valuri, începe malul să fugă dinaintea noastră — casele parcă se-nvârtesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se văd pe cheiul plin de lume fluturând batistele, ca nişte aripi de porumbei. […]Noi apucăm la dreapta pe braţul Sulina, şi peste-o jumătate de ceas suntem în faţa portului Tulcea. Aici Dunărea face o curbă largă spre miazăzi şi-mpinge oraşul între două dealuri uscate, pietroase, pe spinarea cărora morile de vânt, puse la rând, se arată în zarea albastră a cerului ca nişte cerşetori gârboviţi, cu braţele-ntinse. “
Iată stilul peisagistic specific lui Alexandru Vlahuţă, abordat în „România pitorească”, spre înfăptuirea tabloului şuierător în lovirea valurilor de mal, tabloul fidel descriptiv al Dunării. Dar în ce constă această imagine efigie a fluviului ce traversează zece ţări şi udă uşor siflant ţărmurile din patru capitale europene? Să fie oare doar meritul exclusivist al artiştilor ce au ales ca temă peisajele pitoreşti ale fluviului şerpuitor (originalitatea descrierilor lui Vlahuţă şi imboldul spre o stare meditativ-contemplativă a cristalinelor sunete din „Vlurile Dunării”) sau să fie în sine Dunărea cea care, prin traseul ademenitor pe care îl parcurge şi modul în care se pierde evanescent printre minunăţiile naturii generează inspiraţii şi stări înclinate spre ataraxia geniului admirator al prospeţimii din natură?
Singura certitudine este că inefabilul imprimat într-un suflet deschis sensibilităţii aparţine apei spunegânde a Dunării, dar mai ales se manifestă înăuntrul vibraţiilor umane ca parte componentă a tuturor priveliştilor exorbitante văzute prin ochii Dunării ani la rândul. Fiorul metamorfozării suflului omenesc, cât şi amprenta acestuia asupra mediului în starea sa divină prin naturaleţe se prezintă ca fapt evolutiv, în transformare şi în totalitate admirat de privirea Dunării.
Frumuseţea sa…, „Cântă cântec drag ce minunată-i Dunărea!”, poate fi surprinsă doar în acordurile unei harpe angelice. Valurile albastre spărgându-se de vaporul ce brăzdează Dunărea, Soarele ce stinge focul apusului învăluit de spuma şi vuietul apei uneori grăbite spre a revedea locurile iubirilor din tinereţe, pescarii cu barca ce se leagănă în ritmul diafan al Dunării şi pescăruşii ce săgetează cu zborurile agere orizontul respirand în permanenţă parfumul dulceag al Dunării – iată arsenalul de intruziuni ale inefabilului, ale frumuseţii inocente, ale iubirii pure şi ale existenţei etern surprinsă de apele Dunării.
Şi astfel pescarii se apropie solitari de malul lin atins de apa albastră precum infinitul cer, aspirând cu privirea la apusul roşiatic, focul arzând şi dispersându-se precum omul („În faptă, lumea-i visul sufletului nostru!” – Mihai Eminescu), iar astfel se încheie o nouă călătorie asupra fluviului şerpuitor, călătorie în care rămân adânc imprimate puterea focului purificator şi reveria eternă a valurilor Dunării.