Nadejdea daruirii…

Cunoașterea acelui roz al purității tale
A trezit în mine o lume de rătăciri
Ți-am atins picioarele reci cu păru-mi fierbinte
Și atunci…
Atunci m-am proclamat doar a ta.

Nu mi-ai iertat eresul
Ce domina carnajul…
Dar n-ai uitat nici pieptu-mi
Deși-mi săruți obrazul.

Nu m-am iertat nici eu
Și nici nu o voi face.
Prin negură de vremi, cu trupul gol,
vibrând
Eu te aștept, te chem, te sufăr și te cânt…

Și ai să vii…
O să mă iei, să mă frămânți orbit
Iar eu am să deschid un sacru, fraged nimb
Al uinunii noastre, in chip de trup torid…

Ca un titan vei fi…
Iar eu o palidă supusă, cu piele
trandafirie și buză roșie, de sânge,
Cu păr de aur primitiv, mă vei zări.
Și a ta voi fi… Ne vom iubi!