O pagină din viaţa mea, către Tine, Doamne!

A vorbi despre iubirea divină este un lucru de care nu sunt demnă… Căci eu am fost cea care, cel mai mult dintre toţi, am rănit adevărata dragoste, chipul lui Hristos, din fiecare om şi chiar din omul despre care afirmam, orbita de propria lăcomie, că îl iubesc cel mai mult, cel mai tainic. Cel mai mare păcat dintre toate este acela pe care eu îl port în mine şi cu care mă lupt mereu şi anume egocentrismul, căci acesta este sursa răului primar… Atunci când îngerul creat de Dumnezeu a căzut, a fost pentru că a vrut să devină ca Dumnezeu, deşi din punct de vedere al Fiinţei acest fapt este cu neputinţă, creatura nu poate deveni Creator. Iar apoi Adam şi Eva au greşit în faţa Domnului, tocmai pentru că au vrut să se afle în posesia cunoaşterii, au vrut să aleagă ei între bine şi rău, să devină propriii lor dumnezei… Desigur că greşeala nu s-a produs în mod intenţionat, de aceea Dumnezeu le-a îngăduit, în veac, iertare prin trimiterea şi sacrificarea singurului său Fiu pentru toate păcatele omenirii…

Poate că afirm lucruri ce par mărunte, banale şi care nu mai impresionează pe cei care se consideră capabili să aducă ceva nou şi care sunt în permanenţă căutare de ceea ce este inovator… Dar despre ce inovaţie ar putea fi vorba atunci când afirmi că Dumnezeu este iubire? Atunci când spui că trebuie să faci doar două lucruri pentru a te mântui: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Pare atât de simplu, dar încearcă doar să faci acestea şi te vei lovi de cel mai potrivnic duşman: tot sub forma unui demon, însă unul ce aparţine omului şi de asta este cu atât mai greu de luptat împotriva-i: egoul, vanitatea.

Morala creştină este o morală prescriptiva, dar nu o morală de tipul regulii respectate în litera regulii, fără a fi necesare explicaţii sau înţelegeri ale sensului acesteia. Dacă morală creştină a iubirii este de necombătut, faptul îşi capăta sensul pentru că prin iconomia divină – iubirea (miezul moralei creştine) este fundamentul lumii, dar şi singura formă de salvare a sufletului după cădere, de salvare a sufletului de la moartea cea veşnică. Imaginează-ţi doar cât de mult greşim fiecare dintre noi pentru că îl nesocotim pe cel de lângă noi! Din păcate mi-am învăţat lecţia cu greu, după multe suferinţe, însă suferinţele au fost pe măsură greşelii, căci suferinţa pe care ţi-o dă Dumnezeu este tocmai pentru a înţelege, pentru a vedea ceea ce nu vedeai până atunci, pentru a-ţi deschide ochii inimii… Gândeşte-te doar ca cineva a spus că iadul nu înseamnă cazane, flăcări, monştri şi alte lucruri de domeniul S.F. – ului… Iadul înseamnă a sta acolo între alţii şi a nu le putea vedea faţa! Iadul este atunci când oriunde te-ai întoarce vezi doar cefele oamenilor, a celor pe care în decursul vieţii tale i-ai nesocotit, cei pe care i-ai lovit, i-ai îndurerat, cei pe care i-ai judecat şi aşa mai departe… Acum vorbesc referindu-mă la un TU impersonal, însă toate acestea le-am făcut eu Doamne, acum când scriu, la mine mă refer şi trebuie să plâng cu amar, cu mult amar! Eu Doamne i-am nesocotit pe toţi, am strigat demonic la chipul lui Hristos din fiecare dintre semenii mei şi am nesocotit atât de mult… Le-am greşit lor Doamne şi, mai ales, Ţi-am greşit Ţie!

Dar tot chipul adevăratului Hristos, ce sălăşluieşte chiar şi în mine, păcătoasă, m-a ajutat să văd lumina… Atunci când am crezut că iubesc şi am dezvoltat o iubire egoistă, păcătoasă, de la care vroiam doar să primesc şi ceream cu disperare… nu am mai putut Doamne, să – Ti văd chipul din cel de lângă mine! De aceea a urmat toată suferinţa, tot chinul, teama de a nu rămâne singură, disperarea şi şoaptele vrăjmaşului care mi se prelingeau pe timpane spunându-mi că nu mai am de ce să trăiesc şi doar sinuciderea ar putea pune capăt… Dar atunci Ţi-am văzut Ţie chipul Doamne, şi am putut să mă umplu de Iubirea Ta divină, cea adevărată… ai venit şi mi-ai strâns mâna tocmai pentru a putea să învăţ să nu-mi nesocotesc aproapele… pentru a mă putea reîntoarce la Tine, în chip firesc şi astfel, să învăţ să îmi iubesc şi Aproapele, cât şi într-un mod cu adevărat Tainic, Iubitul sau oricine îmi va fi alesul… Deşi CRED că ştiu cine este acela… vreau să mă conving şi dincolo de iubirea de aproape, când voi alege pe cel cu care voi deveni UNA, va fi dintr-un singur motiv: şi acum am înţeles Doamne, am putut înţelege minunea: nu îl voi alege pe el pentru că este frumos, sau pentru că este inteligent, sau pentru că ştie să-mi cânte şi să îmi recite poezii fiind romantic, deoarece pot apoi să îl înlocuiesc cu altul care este frumos sau inteligent etc… Dacă El îmi va fi alesul va fi pentru că este UNIC, pentru că nimeni nu îl mai poate înlocui… Modul acela unic al Fiinţei sale, modul în care El se contopeşte cu Tine Doamne, este unic, aşa cum este modul fiecărei fiinţe de a se regăsi în armonia divină, căci aşa ne-ai creat Tu Doamne, pe toţi: irepetabili! (de aceea orice încercare ştiinţifică de a recrea omul sau de a crea un nou om va fi un eşec şi cu atât mai mult, un sacrilegiu). Şi tocmai pentru acel mod unic în care El se întâlneşte cu Tine, ceea ce constituie adâncul fiinţării umane, tocmai de aceea îl voi alege pe El şi doar Unul îmi va fi alesul!

Aşadar, salvarea vine din faptul că Răul nu are un statut ontologic! Râul nu a fost creat odată cu Cuvântul… lupta dintre bine şi rău nu este în zadar… Singura existenta cu statut ontologic, adică imuabil, etern este IUBIREA, adică Dumnezeu… Nu este loc fără iubirea lui Dumnezeu, chiar şi în Iad se afla aceasta, doar în puterea providenţei fiind sensul atotcuprinzător al acestuin fapt!

Au existat doi mari filosofi care au vorbi despre două morţi la nivelul modernităţii: primul dintre ei este Nietzsche, cel care a vorbit despre moartea lui Dumnezeu, în sensul că omul a vrut să devină el însuşi Dumnezeu, şi-a proclamat independenta şi supremaţia; iar a doua moarte, despre care vorbeşte Martin Heidegger este uciderea umanităţii din noi… folosirea aproapelui că pe un mijloc, pentru atingerea propriului interes, lipsa de încredere dintre oameni, faptul că orice a ajuns să ni se pară suspect, să considerăm că noi suntem cei care înţelegem adevăratul rost al lucrurilor şi că putem să le arătăm şi altora calea către Dumnezeu, în loc de a ne uita întâi la noi şi apoi, vindecaţi de propriile orgolii să ne grăbim să ne îndreptăm către celalalt pentru a slăvi chipul lui Hristos care se afla în el!

Iată, deci, cum au fost încălcate doar cele două condiţii ale supremaţiei iubirii: odată lipsa iubirii de Dumnezeu, iar apoi lipsa dragostei de aproapele. Pentru a putea înţelege modul în care omul se închide în propriul sine şi ajunge să se piardă în disperare din cauza răutăţii, puteţi citi Insemnari din Subterană, de Dostoievski, tocmai pentru că personajul principal ilustrează însingurarea şi lipsa de sens a vieţii celui care a uitat să iubească! Dostoievski este unul dintre cei mai mari scriitori crestini-ortodocsi cu un mesaj foarte puternic. Eu, personal, am putut înţelege de la el că atunci când omul se afla într-o stare apostatica, atunci când apostazia din cauza propriei decăderi, a egoismului, a pus stăpânire pe sine, când te afli cel mai jos atunci e momentul să te întorci la Dumnezeu, pentru că El este cel dintâi care te va primi! Aşa poate i s-a întâmplat şi lui Dostoievski, care atunci când i se pregătea executarea şi când urma să fie omorât, cu câteva minute înainte, a aflat că i s-a schimbat pedeapsa cu muncă silnică, iar atunci, afirma scriitorul, a fost cea mai fericită zi din viaţa sa! Dostoievski este cel care spune că dacă ar fi să aleagă între adevăr şi Hristos, el alege să rămână cu Hristos!

Un alt exemplu relevant este personajul Unchiul Tom, din Colibă unchiului Tom, personaj care în final întruchipează apoteotic dragostea de semeni. Când cei doi servitori primesc că sarcina să îl omoare pe Tom în bătaie, acesta care îi cunoştea şi înainte nu avusese o relaţie de duşmănie cu ei, a început să plângă pentru ei, pentru faptul că ei au de dus la îndeplinire această corvoadă, deşi nici ei poate nu şi-ar fi dorit să îl omoare… Şi unchiul Tom îşi dă suflarea în lovituri plângând pentru aceia care îl omoară!

Acestea sunt nişte exemple care pot înfăţişa adevărata iubirea, cea neegoista, care suferă totul… Dragostea care nu cade niciodată! Iadul înseamnă mai presus de toate a nu putea iubi… Atunci când tu eşti urât în sufletul tău, atunci când eşti supărat, trist, rău ţi se pare că vezi numai urâciune în jur din cauza propriei decăderi! De aceea nu este suficient să nu ucizi, oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de ghena focului! Trebuie să încetăm să mai pângărim chipul lui Hristos din fiecare dintre semenii noştri! Nu puteam afirma că noi iubim cu adevărat, în timp ce îl sufocam pe cel de lângă noi, îi facem rău şi cerem în permanenţă o dovadă a dragostei sale… Dumnezeu te iubeşte şi este pentru tine mereu, iar dacă tu nu îl mai vrei se retrage într-un colţ şi te aşteaptă să te întorci la El… Să-I urmăm şi noi exemplul pentru a accede la adevărata dragoste!

Eu îmi cer iertare faţă de toţi cei cărora le-am greşit, pentru că nu am putut iubi întru Hristos, şi îmi cer iertare mai ales ţie, pentru că nu te-am putut iubi aşa cum meritai, din cauza propriei mele decăderi! De acum, mă poţi lăsa să Te iubesc cu adevărat: fără a cere ceva înapoi! Căci dragostea divină înseamnă a iubi fără speranţă de răsplată…